Observ fel de fel de sentimentalisme inutile referitoare la terminarea liceului. Fiecare, in felul lui isi exprima melancolia si sufletele tuturor vibreaza in ritmul refrenului binecunoscut “Ani de liceu”. Brusc, un fel de mandrie incepe sa creasca in inimile tuturor, capatand proportiile unor manifestatii de care pana acum nu eram in stare. Realizam, abia la sfarsit, farmecul de care eram inconjurati si incercam cu disperare sa tragem cumva de el, sa-l prelungim si sa-l intensificam acum, pe ultima suta de metri. Pacat ca numai sfarsitul transforma timidele in excentrice, finutele in huligani si barfele in vorbe frumoase. Grijile se transforma in elegantul “bag p…icioarele”, iar nelipsitele drame interioare se topesc intr-o stare de fericire contemplativa. Uratul devine fie abstract, implicit fascinant, fie un defect caracteristic de care ne va fi dor mai tarziu. De ce abia la sfarsit?!
Sfarsit!
Advertisement
The URI to TrackBack this entry is: http://zmonky.wordpress.com/2011/05/26/sfarsit/trackback/
pentru ca de’aia exista o vorba…care nu mai stiu cu exactitate cum era spusa,dar am sa o reconstruiesc,cumva: numai atunci cand pierzi ceva definitiv,iti dai seama de ce ai avut de fapt